Despre Sfanta Cruce

Mântuitorul a ales Crucea, fiindca astfel se moare cu mâinile întinse. El S-a sfârsit îmbratisându-ne. 

(Sfântul Atanasie cel Mare)

Crucea este poarta tainelor. 

(Sfântul Isaac Sirul)

Crucea are multe întelesuri (…) trebuie sa numim latime divina emanatia infinit de larga a lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor, lungime puterea care se întinde peste toate, iar adâncime, taina nepatrunsa de nimic din cele existente. 

(Sfântul Dionisie Areopagitul)

Prin linia verticala, Crucea Îl arata pe Dumnezeu, (…) iar prin linia orizontala se arata toata zidirea în atârnare desavârsita de Dumnezeu, neavând alt suport al existentei sau alta baza afara de Dumnezeu. 

(Sfântul Maxim Marturisitorul)

Pe Cruce, s-au unit Dumnezeirea cu omenirea. 

(pr.Nicolae Steinhardt)

Crucea, (…) mijlocirea catre Dumnezeu a celor muritori. 

(Acatistul Sfintei Cruci)

Orice fapta buna este o cruce. 

(Sfântul Marcu Ascetul)

Crucea este puterea lui Hristos care, asumata de noi, poate transforma lumea în paradis. 

(pr.Dumitru Staniloae)

Crucea, geometric si simbolic vorbind, e semnul întretaierii celor doua planuri, e unirea dintre spiritual si material, e metafora dublei noastre naturi: duhovniceasca si pamânteana. Ea ne rezuma, ne recapituleaza, ne reprezinta grafic si cardinal, ne expune în dubla – paradoxala, perpendiculara, fundamentala – noastra solemna si derizorie situatie de faptura care tine deopotriva de lume si de cer. 

(pr.Nicolae Steinhardt)

Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi. Nimeni nu s-a urcat vreodata la cer prin comoditate. 

(Sfântul Isaac Sirul)

Mantuirea sufletului nostru

- Parinte, unii simt o siguranta ca se mantuiesc, iar altii se indoiesc. Care este pozitia cea mai corecta?

- Scopul este ca omul sa tina poruncile lui Dumnezeu. Omul duhovnicesc trebuie sa ajunga la o astfel de stare, incat sa nu se mahneasca daca Dumnezeu nu-i va da Raiul. Trebuie sa constientizam bine ca astazi traim, iar maine se poate sa plecam si ca trebuie sa e ingrijim sa mergem langa Hristos. Cei care au izbutit, cu harul lui Dumnezeu, sa cunoasca desertaciunea acestei vieti, au primit harisma cea mai mare si nu este nevoie sa dobandeasca harisma inainte-vederii ca sa prevada cele viitoare, deoarece este destul ca cineva sa prevada si sa se ingrijeasca de mantuirea sufletului sau si sa ia masurile duhovnicesti cele mai bune, ca sa se mantuiasca. Vezi ce a spus Hristos: “Cat valoreaza un suflet, nu valoreaza lumea intreaga”. Cata valoare are un suflet! De aceea mantuirea sufletului este mare lucru!

- Parinte, adica nu trebuie sa aiba cineva nadejdea mantuirii si frica de iad?

- Daca are nadejdea mantuirii nu va avea frica de iad. Iar pentru ca omul sa aiba nadejdea manturii inseamna sa fie oarecum aranjat. Dumnezeu nu va lasa pe omul care se nevoieste cu marime de suflet, pe cat poate si nu are intentie de a face pacate, dar nevoindu-se, este biruit si biruieste mereu. Daca are putina grija sa nu-L mahneasca pe Dumnezeu, va merge in Rai “cu pantofi”. Dumnezeu Cel bun din firea Sa il va imbranci in Rai in chip minunat. Va iconomisi sa-l ia in vremea in care se afla in pocainta. Se poate ca in toata viata lui sa se lupte, dar Dumnezeu nu-l va lasa, il va lua in ceasul cel mai bun.

Dumnezeu este bun, el vrea ca toti sa ne mantuim. Daca ar fi fost sa se mantuiasca numai putini, atunci de ce S-ar fi rastignit Hristos? Poarta Raiului nu este stramta. Ii incape pe toti oamenii care se pleaca cu smerenie si nu sunt umflati de mandrie. Numai sa se pocaiasca, adica sa-I dea lui Hristos povara pacatelor lor, dupa care vor putea trece usor prin poarta. Dupa aceea avem si indreptatirea ca suntem facuti din pamant, nu suntem numai duh, ca ingerii. Dar suntem fara de raspuns atunci cand nu ne pocaim si nu ne apropiem cu smerenie de Mantuitorul nostru. Talharul pe Cruce numai un “iarta-ma” a spus si s-a mantuit. Mantuirea omului depinde de secunda, nu de minut. Omul se mantuieste si cu un gand smerit, in timp ce daca aduce un gand de mandrie, le pierde pe toate.

Trebuie sa ne mantuim numai din marinimie. Nu exista durere mai mare pentru Dumnezeu decat a-l vedea pe om in iad. Mi se pare ca numai prin recunostinta fata de multele binecuvantari ale lui Dumnezeu si comportament smerit si cu dragoste fata de chipurile Lui, semenii nostri, cu putina nevointa cu marime de suflet, si este indeajuns ca sa ne avem sufletul odihnit si in viata aceasta, si in cealalta.

Pr. Paisie Aghioritul - "Trezire duhovniceasca"

“Suntem formatati asa incat Dumnezeu nu mai are acces la noi"

“Zice omul ca “mi-a venit un gand”: ce-nseamna – ganditi-va toti – ce inseamna: “Mi-a venit un gand”?… De unde? Ce este acest gand care mi-a venit? Parintele Sofronie tot asa spune undeva… fiecare gand este un duh. Astea care ne-au venit…. Avem si noi ganduri, si noi suntem duh, dar gandurile noastre sunt mai asa… mai socoteli de-ale noastre, dar cand iti vine un gand, o idee, o viziune cateodata, asta-i un duh, daca duhul este Dumnezeu sau de la Dumnezeu… este duh de viata, daca un gand care-ti vine te deznadajduieste sau iti provoaca necredinta, sau te zgaltaie intr-un fel sau altul din asezarea ta, intr-o panica sau o groaza fara iesire sau intr-un intuneric, gandul asta era de la un duh strain lui Dumnezeu, duh ucigas.

Si daca vreti, testul filocalic, discernamantul duhovnicesc, discernerea duhurilor pe linia asta vine: nu ce-mi propune gandul, ci ce efect are asupra sufletului meu. Noi nu suntem obisnuiti cu asta – ne vine un gand si noi suntem obisnuiti din copilaria noastra, din scolirea noastra, sa macinam cu gandul nostru tot ce ne vine. Daca o sa vedem odata, -si-o sa vedem odata… – cate ganduri dracesti n-am macinat noi in vremea noastra, cred c-o sa ne uimim cum a reusit Dumnezeu sa ne tina in viata, pentru ca fiecare din alea pe care le-am macinat cu gandul nostru, fara sa stim originea gandului, dar macinand materia gandului – care daca este draceasca este neaparat deznadajduitoare si mortala, in multe, multe feluri. Cand o sa vedem cum ne-a pazit Dumnezeu, cred c-o sa ramanem intr-adevar uimiti. Parte din cultura filocalica, o parte, cea mai importanta, duhovnicia, este nu analiza materiei gandurilor, ci prin rugaciune, a dibui originea gandului. Iar acuma, incep sa ma departez de la intrebare si poate asteptam pe cealalta… dar am vrut sa va impartasesc si lucrul asta – important e sa stiti originea gandului si tot ce e de la Dumnezeu, gandul Dumnezeiesc vine intotdeauna c-o oarecare pace, chiar daca este un gand care te osandeste, iti da ori o pace, ori o nadejde, ori ceva prin care te mantuiesti. Gandurile, cele pe care trebuie sa le dispretuim zic, nu se infricoseaza de ele, sunt ganduri care ne aduc frica, intuneric, necredinta, indoielnicie din aia care te “panicheaza”, te terorizeaza, toate astea daca le depistati si mai ales duhovnicii, daca prin rugaciune le depistati, nu este vorba de a discuta cu ele: le lepezi cu dispret. Lumea intunericului nu trebuie sa fie lumea care ne infricoseaza, fiindca Dumnezeu este prea atotputernic, dar trebuie sa fie o lume cu care n-avem nimic de-a face – dispret total.

Pr. Rafail Noica

Despre boală

”Ignoranța, copilul meu, este cunoscută drept moartea sufletului. Ea nu luminează un om bolnav și nu îi spune: ”Boala ta e din voia Domnului, iar tu trebuie să treci prin ea cu răbdare și mulțumire așa încât să nu devii un păcătos dinaintea Domnului, prin nerăbdarea ta! Pe creștinul luminat, cunoașterea voii lui Dumnezeu îl face nu numai să poarte totul cu mulțumire, dar îl va și ajuta să dobândească puternică constituție duhovnicească, precum și mângâieri nemăsurate. El meditează: ”Trecând prin aceste dureri și necazuri se împlinește voia lui Dumnezeu și astfel mi se iartă păcatele mele de mai înainte. Plătind aici datoria păcatelor mele, îmi voi dobândi libertatea acolo, în viața ce va să fie, unde voi trăi în veșnicie / în vreme ce aici, indiferent cât de mult trebuie să sufăr, aceasta este temporară și de scurtă durată”. 

Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos
Avva Efrem

Chemarea lui Dumnezeu

         A zis un Batran: In tot lucrul ce ai de gand sa-l faci, spune totdeauna: Oare daca ma cerceteaza acum Dumnezeu, ce se va intampla? Si vezi ce-ti raspunde gandul. Daca te osandeste, lasa deindata si arunca de la tine lucrul de care te-ai apucat si ia altul, pe care sa-l poti ispravi cu indrazneala. Caci lucratorul trebuie sa fie in orice clipa pregatit sa porneasca pe calea lui. Fie de sezi si lucrezi, fie de calatoresti, fie de mananci, sa-ti spui totdeauna asa: Daca ne cheama acum Dumnezeu, ce se va intampla? Vezi ce iti raspunde constiinta si grabeste-te sa faci ceea ce iti zice.
         Daca vrei sa afli de s-a facut mila cu tine, intreaba-ti constiinta. Si nu inceta sa faci lucrul acesta, pana cand inima ti se va incredinta si pana ce constiinta iti va spune: Ne incredem in indurarile lui Dumnezeu, ca negresit va face cu noi mila. Ia aminte, insa, la inima ta, ca nu cumva sa spuna acestea indoindu-se; si daca va arata urma de sovaiala, fie si cat un fir de par, departe este de tine mila.

http://www.crestinortodox.ro

Conştiinţa, cutia neagră a memoriei

Fara ca cineva dintre semeni sa ne vada, ne simtim vinovati atunci cand facem o greseala. Mai mult, ne este rusine de noi cand suntem in greseala. Din ce cauza? Datorita prezentei constiintei in noi. Este glasul care uneori ne da dreptate fata de cum traim, iar alteori ne mustra. Daca se intampla ca ea sa taca, trebuie sa stim ca noi am redus-o la tacere, nu datorita curatiei noastre, ci pentru ca este vlaguita.

Parintele Iosif, staretul de la Manastirea Optina, spunea: "Constiinta omului este ca un desteptator. Daca desteptatorul a sunat si tu, stiind ca trebuie sa mergi la ascultare, te scoli indata, urmarea va fi ca si dupa aceea il vei asculta totdeauna; iar daca nu te vei scula indata, zicand cateva zile in sir: sa mai stau putin in pat, vei sfarsi prin a adormi si a nu te mai trezi cand suna desteptatorul”.
 

Dumnezeu ne-a dat libertatea sa lasam in noi constiinta sa ne lumineze sau sa o adormim. Daca alegem sa-i daruim somnul, ea nu ne mai poate grai limpede. Sfintii Parinti spun ca precum in apa tulburata de namol, nimeni nu-si poate cunoaste chipul, nici noi, dupa ce calcam legea lui Dumnezeu, nu mai intelegem ce ne graieste constiinta, incat, ajungem sa credem ca nu mai este in noi.

Stim cu totii ca inainte de a savarsi pacatul, fiecare dintre noi aude glasul constiintei, care incearca sa ne opreasca de la pacat. Este un alt mod prin care Dumnezeu ii striga omului sa nu faca raul. Ea indeplineste un intreit rol in viata noastra: sfatuitor, inainte de savarsirea faptei; martor, in timpul savarsirii faptei, si de judecator, dupa savarsirea faptei. Scopul? Sa-l faca pe om sa se asemene cu Dumnezeu. Asadar, constiinta este un martor care nu tace.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca acest glas nu ne chinuie tot timpul, fiindca n-am putea indura acest lucru. Mustrarea neincetata nu ne-ar mai da puterea de a incepe o alta viata. Dar ea "scapara” in noi, nelasandu-ne sa vietuim in pacat.

Datoria noastra este sa ne pastram constiinta nesmintita. Sa nu ne bucuram ca am redus constiinta la tacere, caci linistea adusa de aceasta tacere nu va fi de lunga durata, avand in vedere judecata de dupa moarte si cea de la sfarsitul chipului acestei lumi. Pacatul ramane intiparit pentru vesnicie in constiinta omului. In acest sens ea poate fi numita cutia neagra a memoriei.

Mantuitorul se va folosi de constiinta la judecata, ca omul sa nu poata spune ca a fost judecat pe nedrept. Sa ne amintim de episodul cu femeia desfranata, care urma sa fie ucisa cu pietre. Adusa in fata lui Hristos, cei ce doreau sa o ucida, L-au intrebat cum trebuie sa raspunda fata de pacatul in care ea cazuse. Hristos le spune:  "Cel fara de pacat dintre voi sa arunce cel dintai piatra asupra ei” (In. 8,7). Cei care o invinuiau, fiind mustrati de constiinta lor, au renuntat sa mai arunce cu pietre. Din acest episod reiese ca tot ceea ce facem, se inregistreaza in constiinta. Nu intamplator ni se cere sa ne impacam cu parasul nostru cat suntem pe cale (Mt. 5, 25-26). Paras este numita constiinta, iar calea, dupa spusele Sfantului Vasile cel Mare, este aceasta lume.

Sa ne sarguim sa pazim constiinta atat timp cat suntem in lume, caci din cauza nesocotirii unui lucru marunt, ajungem la nesocotirea celor mari. Asadar, sa vietuim potrivit indemnului Apostolului Pavel: "Sa aveti credinta si constiinta buna” (1Tim. 1, 19).

http://www.crestinortodox.ro

Porunca V – Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta!

Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta (Ieşire 20,12) pentru că prin aceştia Dumnezeu ţi-a dat viaţa, ei sunt cauza faptului că exişti. Deci şi tu, după Dumnezeu, pe aceştia să-i cinsteşti şi să-i iubeşti, deoarece iubirea ta faţă de aceia contribuie la lucrarea de a-L iubi pe Dumnezeu. Dacă însă, nu contribuie, pleacă degrabă de lângă ei. Mai mult, dacă îţi simt şi piedică pentru credinţa adevărată şi mântuitoare, deoarece au altă credinţă, nu vei pleca în mod simplu, ci te vei şi îndepărta de aceştia, şi de toţi cei cu care eşti în relaţie de rudenie, de prieteni, chiar şi de mădularele tale, şi de poftele, şi de trupul tău întreg, şi de relaţia trupului tău cu patimile. Pentru că Hristos a zis: “Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copiii şi pe fraţi, şi pe surori şi chiar sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu. Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26-27; Matei 10, 37).


Aceste porunci sunt pentru părinţii trupeşti, pentru fraţi şi pentru prieteni. Pe cei care însă au aceeaşi credinţă cu tine, şi nu te împiedică de la mântuire, să-i cinsteşti şi să-i iubeşti. Şi dacă trebuie să-i cinsteşti astfel pe părinţii tăi trupeşti, cu cât mai mult trebuie să-i iubeşti pe părinţii tăi spirituali?


Aceştia te-au adus de la simpla viaţă biologică la viaţa duhovnicească a virtuţii, ţi-au transmis lumina cunoaşterii, te-au învăţat adevărul, te-au reînoit prin baia naşterii din nou, au aşezat în tine nădejdea învierii, a nemuririi şi a împărăţiei cereşti, te-au făcut dintr-un om nevrednic, unul vrednic de bunurile veşnice, din om pământesc te-au făcut om ceresc, din om trecător te-au făcut veşnic, şi fiu şi ucenic, nu al omului, ci al lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Care ţi-a dăruit Duhul, Care-i face pe oameni fiii lui Dumnezeu, şi Care a zis: “Şi tatăl vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri, Hristos” (Vezi Matei 23, 9-10).


Deci, datorezi orice cinste şi iubire părinţilor tăi duhovniceşti, pentru că cinstea pe care o împărţi lor, se îndreaptă spre Hristos, spre Sfântul Duh, care te-a făcut “fiul” lui Dumnezeu, şi spre Părintele ceresc, Care dă viaţă şi existenţă tuturor făpturilor cereşti şi pământeşti.


Te vei îngriji mai ales să ai în toată viaţa ta un părinte duhovnicesc, căruia să-i mărturiseşti orice păcat şi orice gând de-al tău, şi să primeşti de la acesta vindecarea şi iertarea păcatelor. Părinţilor duhovniceşti li s-a dat puterea să ierte sau să nu ierte sufletele. Şi ceea ce leagă pe pământ va fi legat şi în ceruri, iar ceea ce iartă pe pământ, va fi iertat şi în cer. Acest har şi putere le-au primit de la Hristos, de aceea să-i asculţi fără nicio obiecţie, ca să nu duci sufletul tău la pierzanie.


Pentru că dacă erau ucişi, conform legii mozaice, cei care grăiau împotriva părinţilor trupeşti şi mai ales despre lucruri pe care nu le interzicea legea lui Dumnezeu, este oare cu putinţă să nu alunge Duhul lui Dumnezeu departe şi să nu-şi piardă sufletul, cei care îi contrazic pe părinţii lor duhovniceşti? De aceea, până la sfârşitul vieţii tale să te şi sfătuieşti cu ei şi să-i asculţi, ca să-ţi mântuieşti sufletul tău, şi să te faci părtaş bunurilor veşnice şi nestricăcioase.


de Sfântul Grigorie Palama
(extras din: Glasul Sfinţilor Părinţi – Editura Egumeniţa 2008)