Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul!

"Credinţa nu e ca un curs la fără frecvenţă,
Credinţa trebuie să o trăieşti zi de zi!"

Pr. Teofil Părăian

marți, 7 iunie 2011

Lucrarea duhovnicească şi sfantă de care noi fugim

Se pare că orice ar face omul numai sa nu fie pus în situaţia de a lucra cu sinele, cu iubirea de sine. Nimic nu pare mai greu pentru omul contemporan decât să abordeze o învăţătură care-i rănește orgoliile, mândriile și mai ales confortul. Dacă ar înţelege că pacea lăuntrică nu poate fi comparată nicicum cu altceva, s-ar sili măcar puţin să preguste din fericirea pe care i-o propuneDumnezeu pentru a putea face o comparaţie.


Lucrarea pe care au făcut-o Sfinţii şi de care noi ne ferim. 
În sufletul omului această operaţiune nu are sfărşit. De aceea timp îndelungat – uneori pare că timpul este nemăsurat – omul trebuie să facă această lucrare. Este întocmai ceea ce au făcut Sfinţii. Noi citim şi, uneori, ni se pare că lupta aceasta este lipsită de bucurii, puţin obositoare, cam fără sens pentru noi, care suntem obişnuiţi să nu privim înlăuntrul nostru. Suntem obişnuiţi să deschidem radioul, să deschidem televizorul, să stăm undeva, să discutăm cu cineva, să facem tovărășii, să ne ducem, să venim...! Omul este continuu ocupat, vrea să fie ocupat, pentru că, altfel, trebuie să stea cu sinele său. Iar dacă stă cu sinele său, începe să vadă aceste lucruri şi se înspăimântă. Iată de ce, uneori, unele lucruri care ies din subconştient, din inconştient, îl înfricoşează pe om şi-şi spune: „Lasă-le mai bine acolo. Nu te atinge de aceste pete murdare!”.


Astfel, vremea trece și sfârşitul vine fără ca noi să fi făcut ceea ce trebuia să facem.

Sfinţii au luat lucrurile în serios, le-au luat de când erau calde, au crezut că, de vreme ce Însuşi Dumnezeu a venit pe pământ și a murit pentru mântuirea noastră, nu se poate ca omul să nu se mântuiască, să nu se sfinţească, să nu se curăţească de păcate. Aşadar, Sfinţii au intrat în această nevoinţă şi, încet-încet, cu multă răbdare, tot subconştientul şi inconştientul adică tot sufletul lor, a devenit conştient. Este cu neputinţă  să constatăm la un Sfânt că a dorit să facă  ceva bun, să lucreze ceva bun, să gândească ceva bun și în loc să facă bine, a făcut rău. Nici prin gând nu ne dă că Sfinţilor li s-ar putea întâmpla aşa ceva. Nouă ni se întâmplă aşa, pentru că avem în noi încă neprelucrate subconştientul şi inconştientul, adică cea mai mare parte a sufletului nostru.


SUFLETUL MEU, TEMNIŢA MEA 
– Arh. simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu