“Este pentru mine o adevărată mulţumire să aflu că vă interesează cartea mea şi mă voi simţi fericită dacă publicul îndepărtatei Românii o va găsi plăcută. Ţin să ştie oricine că lumea mea este plină de interes, plină de fericire. Iată de ce sper că lucrarea mea va putea deveni un mijloc de încurajare a tuturor acelora care-şi caută deznădăjduiţi drumul lor dibuind prin lipsuri fizice”.


Acesta e un fragment din scrisoarea cu data de 31 ianuarie 1923 a Helenei Keller adresată Domnului Chiriţescu, care i-a tradus în româneşte cartea ei intitulată “Lumea mea”.


Helen Keller s-a născut la 27 iunie 1880 în orăşelul Tuscumbia, Alabama, din Statele Unite. Ea s-a născut ca un copil normal. Până la 19 luni ea s-a bucurat de lumină, de razele soarelui, de zborul păsărelelor, de coloritul florilor. Atunci, îmbolnăvindu-se grav, rămâne fără vedere şi fără auz. Mama ei nu a ştiut lucrul acesta, dar a observat când o îmbăia că fetiţa e oarbă. Apoi a observat că fetiţa nu răspunde la întrebări, la sunetul clopoţelului. Fetiţa era şi surdă. Pe la trei ani fetiţa a devenit şi mută. Cuvintele ce le rostea la un an şi jumătate au fost uitate cu totul. De acum era oarbă, surdă, şi mută.


Închisă în întuneric prin pierderea văzului şi izolată de lumea sunetelor prin pierderea auzului, ea a pierdut şi posibilitatea de a i se comunica şi de a comunica. Părinţii nu puteau să o înveţe nimic. Ea a crescut, s-a dezvoltat, dar era ca un animal. Umbla prin camere şi răsturna totul, ieşea pe afară, se tăvălea prin iarbă şi scotea sunete stridente. Aşezată la masă, răsturna mâncarea, ce apuca ducea la gură şi toată se murdărea. Mama ei, o femeie foarte gingaşă şi fină, ajunsese la disperare cu ea. Fetiţa devenise rea, egoistă şi răsfăţată. Când mama era la culmea disperării, a citit în foaia lui Charles Dickens “Notiţe americane” că Laura Bridgman, o fetiţă oarbă, surdă, şi mută din New England a început să fie instruită de Samuel Gridley Howe, Directorul Institutului Perkins. Helen a fost dusă la Michael Anagnos, care a urmat la conducerea Institutului după Howe. Acesta i-a recomandat pe o tânără irlandeză, Annie Sullivan, care tocmai terminase studiile. Timp de jumătate de veac ea a fost tovarăşa de nedespărţit a Helenei Keller. Datorită ei, Helen Keller a devenit savantă.


Am ales să dau câteva pagini şi despre Helen Keller înadins pentru toţi acei părinţi care au copii suferinzi de a infirmitate sau alta, şi care consideră că nu mai este nici o posibilitate pentru aşa copii nenorociţi. Helen Keller e mărturie că ei pot fi educaţi şi pot deveni folositori societăţii. Ba chiar se pot ridica până la cele mai înalte culmi. Pe de altă parte, aici se vede importanţa mare a educatorului. Prin perseverenţă şi răbdare, chiar şi cel mai brut şi dur diamant poate fi şlefuit cu multe feţe ca să fie scânteietor.


Constantin Fedeleş, fost profesor la Universitatea din Iaşi, în introducere la versiunea românească a cărţii “Lumea mea” scrisă de Helen Keller, se adresa educatorilor de toate gradele, prin cuvintele: “De cel din urmă copil... cu credinţă şi cu dragoste nemărginită să vă apropiaţi. Căci nu puteţi niciodată bănui ce suflet se ascunde în unii ca aceştia. Nici ce descoperiri mari vă aşteaptă dacă veţi şti să-i înţelegeţi, să-i ajutaţi şi să aveţi încredere în ei”.


În anul 1887, educatoarea Annie Sullivan a sosit la casa familiei Keller. În timp ce cobora din trăsură, Helen i-a ieşit în întâmpinare. Annie a fost izbită de faţa inteligentă a fetiţei şi i-a dat o păpuşă. N-a trebuit să treacă mult ca să observe că fetiţa devenise capricioasă, deoarece părinţii îi îngăduiau să facă orice.


Într-o dimineaţă, pe când îşi luau dejunul, fetiţa a mirosit că la masă cineva are cârnăciori; ea şi-a răsturnat ceaşca şi învârtindu-se în jurul mesei căuta cu nasul ridicat să vadă cine are cârnăciori. Cum numai Annie mai avea cârnăciori, când ajunsese lângă ea, îşi vârî mâna în farfuria ei şi luă cârnăciorul. Annie o apucă de mână şi îi luă cârnăciorul desfăcându-i degetele de pe el. Helen deveni nervoasă şi începu să dea din picioare. Căpitanul Keller interveni zicând către Annie: “Ce crezi că faci aici?” Aceasta, calmă, îi răspunse: “Doar mi-am luat înapoi cârnăciorul”. - “Domnişoară, ea e un copil ce nu îşi dă seama, noi întotdeauna i-am îngăduit toate”. Annie simţea cum i se înfierbântă sângele, totuşi controlându-şi temperamentul îi zise: “Domnule căpitan, eu ştiu că Helen este disperată, frustrată şi handicapată, dar ea are şi anumite năravuri rele, şi nu poate merge mai departe în felul acesta”; ridicându-se furios de pe scaun, el îi zise: “Nici unul din copiii mei nu va fi lipsit de hrana sa aici în casa mea”. Annie la fel deveni furioasă şi îi spuse: “Şi nici un copil în grija mea nu-şi va vârî mâna în farfuria mea”. Cu un ton apăsat Keller căută să precizeze că atâta timp cât el e la masă, nimeni nu are ce să se amestece în viaţa fetiţei. Iar educatoarea răspunse şi ea tot aşa de apăsat: “Atunci ar fi mai bine să plecaţi şi să ne lăsaţi singure”.


Mama fetiţei văzând că tensiunea între ei creşte, îl apucă pe soţ de mână şi-i zise: “Haidem să mergem căci tu i-ai promis domnişoarei că are mână liberă să facă ce crede de bine. Eu înţeleg ce face. Şi în definitiv nu a fost nu ştiu ce cruzime. E pentru binele ei”. Annie a fost încurajată prin aceste ultime cuvinte, în timp ce familia ieşea afară.


După ce ei ieşiseră, Annie se duse să închidă uşa şi scoase cheia din broască, apoi se aşeză iarăşi la masă să-şi termine dejunul, care deja se răcise. Helen era pe duşumea şi bătea furioasă din picioare. Văzând că nimeni nu vine la ea, se opri, se ridică de jos şi căută să vadă cine e acolo. Se învârti în jurul mesei şi constată că numai educatoarea era acolo şi că mânca. Îi pipăi mâna şi apoi încă odată să-şi vâre mâna în farfurie. Annie îi împinse mâna înapoi, dar Helen, flămândă fiind, cu mai mare iuţeală încercă să apuce ce era în farfurie, dar Annie o lovi peste mânuţă. Helen explodă în furii şi începu să dea cu picioarele şi să pişte pe Annie de mână.


Annie o lovi. Mai furioasă căută s-o pişte, iar Annie o lovi din nou. A urmat pişcătură şi lovitură pentru câteva momente. În cele din urmă, se mai învârti odată în jurul mesei şi constată că nu e nimeni care să-i vină în ajutor. Atunci se duse la uşă, dar o găsi încuiată. Pipăi după cheie să o descuie, dar cheia nu era acolo. Astfel, cât mai departe de educatoare, se lipi cu spatele la perete. După o vreme, biruită de foame, se apropie de masă, se aşeză la locul ei şi începu să mănânce cu mâna. Părinţii o învăţaseră să mănânce cu lingura, dar ea îşi avea toanele ei, arunca lingura şi mânca cu mâna. Annie se gândi că acum e momentul să o oblige să mănânce cu lingura. Ea se ridică şi puse lingura în mâna fetiţei. Aceasta o aruncă jos. Annie o luă de pe scaun şi o obligă să-şi ia lingura de jos, apoi o aşeză iarăşi în scaunul ei. Cu mâna ei strânsă pe mâna fetiţei care ţinea lingura, îi duse de câteva ori mâncarea la gură. Dar de îndată ce o lăsă de mânuţă, ea azvârli lingura în Annie. Annie repetă lecţia obligând-o s-o ia de jos şi o ţinu mai strâns în mâna ei ca să mănânce îngrijit. După câteva momente o lăsă singură ca să şi continue mâncarea. Helen, fiind prea flămândă şi obosită, îşi termină mâncarea, servindu-se cu lingura până la sfârşit. Annie se gândi că a câştigat bătălia, dar Helen îşi smulse şerveţelul de la gât şi-l aruncă jos. “Eşti tu încăpăţânată şi ai toanele tale să le arunci toate pe jos, - zise Annie - dar şi eu sunt încăpăţânată şi, fiindcă sunt ceva mai tare ca tine, nu te voi lăsa să faci aşa ceva”. Astfel începu din nou lupta. O luă şi o forţă să ia şerveţelul să-l împăturească frumos şi să-l aşeze la locul lui. Această lecţie îi luă încă o oră, căci de îndată ce îl lua de jos, ea îl azvârlea din nou. Abia când o fost extenuată de puteri, ea îl aşeză frumos la locul lui.


Când descuie uşa şi ieşi afară cu Helen, constată că era amiază. Atât a durat dejunul-lecţie. Ei nu-i mai trebuia nici un fel de mâncare. Era istovită, urcă la camera ei, se trânti pe pat şi după câteva momente izbucni în plâns nestăvilit. Îşi dădea seama de greaua muncă ce o are cu această fetiţă lipsită de văz, de auz, şi de grai. Ca să o poată educa, trebuia întâi să o debaraseze de toanele şi capriciile ei pe care părinţii ei le cultivaseră, făcându-i totul pe voie. Îşi dădea seama că nu va putea face aceasta decât dacă o izolează de părinţii ei. Când discută cu mama problema aceasta, mama se învoi ca Annie şi Helen să se mute într-o cameră care era în grădină, să nu se ducă timp de două săptămâni înăuntru, ci doar să o privească pe geam. Numai aşa spunea Annie că încearcă să scoată din ea toanele ce le avea şi să o facă dependentă de ea, ca să o poată învăţa.


Metoda s-a dovedit eficientă. Annie era perseverentă în munca ei, se lupta cu Helen până ce aceasta trebuia să cedeze, să renunţe la toanele şi furiile ei. Aceasta a ajutat-o să devină atentă şi ascultătoare ca să se poată începe lecţiile cu ea. Micuţa sălbatică devenise cuminte, liniştită. Acum Annie îi lua mânuţă ei şi îi bătea cu degetul ei semne în palma ei, apoi Helen îi lua mâna educatoarei şi cu degetul ei repeta semnalele care constituiau litere ale alfabetului. Munca a fost foarte grea. Fetiţa nu avea nici cele mai elementare noţiuni în capul ei. De la litere şi cuvinte, trebuia să o facă să înţeleagă, să se formeze noţiunile în minte. Când a venit, Annie i-a adus o păpuşă pe care Helen o iubea foarte mult. Acum îi bătea în palmă literele cuvântului păpuşă şi după ce fetiţa repeta cuvântul, educatoarea îi dădea păpuşa. Aceasta a fost prima denumire. Ori de câte ori dorea păpuşa, Helen bătea în palma educatoarei semnalele cuvenite.


Helen avea o minte foarte ascuţită. Pe calea aceasta a telegrafierii la minte, cum o numea Annie, Helen a ajuns să înveţe 21 de cuvinte, 18 substantive şi trei verbe: păpuşă, ceaşcă, ac, cheie, câine, pălărie, pahar, apă, lapte, cutie, bomboane, ochi, deget, deget de la picior, cap, prăjitură, copilaş, mamă, şezi, stai, umblă. Timpul petrecut în casa din grădină a fost binecuvântat. Ce fericiţi au fost părinţii când au văzut-o liniştită şi că poate prinde lecţiile. Când au venit să le mute iarăşi în casa lor, cu tata a venit şi un câine de vânătoare. Helen a mirosit că a venit şi dinele, s-a dus la el şi i-a apucat laba, iar cu degetul a început să bată semnalele învăţate.


Ca să o înveţe ce înseamnă apă, educatoarea a dus-o la cişmea, a mânuit pompa şi când a venit apa, i-a pus mânuţa ei acolo, i-a bătut în palmă semnalele cuvântului şi din nou i-a pus mânuţa la apă. Ce s-a bucurat, ce a sărit, când fetiţa a înţeles în mintea ei că cuvântul apă e apa ce curge de la cişmea. A pus mâna pe pompă, a pipăit-o şi a început să bată din picioare ca să-i spună cum se numeşte. Pompă fu numaidecât răspunsul educatoarei. Setea de cunoştinţă pe calea semnelor bătute în palmă a devenit tot mai mare. Pe tot ce punea mâna, Helen voia să ştie numele acelei jucării sau obiect.


Ceva mult mai greu a fost când s-a ajuns la noţiuni abstracte. Se gândea şi nu le putea pricepe. Scriindu-şi amintirile ei, în cartea “Prevestea vieţii mele,” ea spune: “Îmi aduc aminte de dimineaţa când pentru prima dată am întrebat despre înţelesul cuvântului iubire. Era pe când nu ştiam prea multe cuvinte. Găsisem primele viorele înflorite şi le-am adus învăţătoarei mele. Ea a încercat să mă sărute; dar pe atunci nu-mi plăcea să mă sărute nimeni, afară de mama. Domnişoara Sullivan m-a cuprins uşor cu mâna şi mi-a silabisit în palmă: “Te iubesc, Helen!”. “Ce înseamnă iubire?” - am întrebat-o eu. Ea m-a tras mai aproape şi mi-a spus: “E aici,” arătând spre inima mea, de a cărei bătăi mi-am dat seama atunci pentru prima oară. Cuvintele ei m-au pus pe gânduri căci pe atunci ne puteam să înţeleg un lucru fără să-l pipăi.


Am mirosit viorelele din mâna ei şi am întrebat-o: “Este dulceaţa florilor dragoste?”. “Nu,” mi-a răspuns ea. M-am gândit iarăşi. Soarele cald strălucea deasupra noastră. “Nu e aceasta dragoste?” am întrebat-o arătând în direcţia de unde venea căldura. Nu e aceasta dragostea? Mi se părea că nu poate fi nimic mai frumos ca şi soarele a cărui căldură face totul să crească.


Dar domnişoara Sullivan mi-a răspuns că nu, şi eu am rămas iarăşi încurcată şi dezamăgită. Mi se părea straniu că învăţătoarea mea nu-mi putea arătă iubirea.


O zi sau două după aceea înşiram mărgele de diferite mărimi pe sfoară în grupuri simetrice, două mari, trei mici. Făcusem multe greşeli şi domnişoara Sullivan mi le arăta mereu cu multă răbdare. În sfârşit mi-am dat seama de o greşeală foarte clară în ordinea mărgelelor şi mi-am concentrat atenţia la lecţie, având în minte cum trebuie aranjate mărgelele. Domnişoara Sullivan mi-a atins uşor fruntea şi mi-a silabisit apăsat: “Gândeşte-te”.


Într-o străfulgerare mi-am dat seama că era vorba de procesul ce avea loc în capul meu. Aceasta a fost prima percepţie conştientă a unei idei abstracte. Pentru mult timp am rămas nemişcată. Nu mă mai gândeam la mărgelele din poală, ci căutam să găsesc înţelesul cuvântului iubire în lumina noii idei pe care o găsisem. Toată ziua aceea soarele a stat ascuns de nori şi plouase din când în când, dar dintr-odată s-a arătat în toată splendoarea lui. Am întrebat-o din nou pe învăţătoare: “Nu e aceasta dragostea?” - “Dragostea e ceva ca şi norii de pe cer, înainte ca soarele să se fi ivit”, mi-a răspuns ea. Şi apoi în cuvinte mai simple decât acestea mi-a explicat: “Nu poţi atinge norii, ştii bine, dar simţi ploaia şi ştii cum se bucură de ea florile şi pământul setos după o zi fierbinte. Nici dragostea n-o poţi atinge, dar îi simţi dulceaţa care se revarsă peste tot. Fără dragoste n-ai avea fericire”.


Adevărul acesta frumos a ţâşnit în mintea mea. Simţeam că sunt întinse funii nevăzute între inima mea şi inimile celorlalţi”.


Domnişoara Annie Sullivan a sosit la casa căpitanului Keller pe data de 3 martie 1887. La sfârşitul lunii aprilie, Helen cunoştea mai mult de o sută de cuvinte, iar pe la mijlocul lui mai cunoştea aproape patru sute de cuvinte cu însemnătatea lor. Acum e momentul, se gândi Annie, să o învăţ să citească. Ea adusese cu ea nişte cartonaşe cu scrierea în relief denumită Braille. Dintre ele apucase cuvântul “cutie” şi aşeză cartonaşul pe o cutie. O puse pe Helen să pipăie cuvântul şi apoi îi puse mânuţa să pipăie cutia, dar fetiţa nu înţelegea nimic, nu putea face nici o legătură între scris şi cutia reală. Răbdătoare, Annie a încercat alte cuvinte şi obiecte, dar Helen nu prindea sensul. Atunci şi-a schimbat metoda, folosind alfabetul. Avea pe un carton literele. A pus degetul de la mâna dreaptă pe litera A, iar în palmă prin semnale i-a spus că e litera A. Helen a pipăit-o îndeaproape, iar Annie i-a trecut degetul la litera B şi în palma stângă i-a bătut cu degetul că e litera B. Acum a înţeles Helen şi nu mai putea de bucurie. A trecut la litera C şi i-a învăţat forma, apoi litera D şi E. În două zile a ajuns să stăpânească tot alfabetul. Acum se deschidea o nouă lume pentru ea şi Helen era avidă după cunoştinţe. Cartonaş după cartonaş a ajuns să treacă pe sub degetuţul ei. Nu se plictisea, ei ore întregi era la învăţătură.
Afară începuseră căldurile de vară şi Annie căută să o încetinească cu învăţătura, dar Helen nu o slăbea, ci stăruia să o mai înveţe ceva. Într-o zi, îi spuse să înveţe liniştită că ea coboară jos să o ajute pe mama. Fetiţa luă cartonaş după cartonaş. De acum le cunoştea bine, le a mai repetat odată şi mai odată, dar domnişoara zăbovea să vină. Atunci îi veni o idee. Căută printre cartonaşe şi alese patru. Le pipăi încă odată, le aşeză în ordine pe duşumea şi ea se ascunse în dulap. Acolo aşteptă o bună bucată de vreme până ce simţii primele vibraţii ale scării. O va găsi învăţătoarea? Pe cartonaşe erau cuvintele: FATA ESTE ÎN DULAP. Ce bucurie a fost pe faţa Helenei când a găsit-o, dar cu nimic mai mică a fost bucuria învăţătoarei când a văzut că mintea ei lucrează bine.


Alt pas greu a fost când au trecut la lecţii de matematică, însă cu răbdare, tact şi stăruinţă, ea reuşi să intre în domeniul cifrelor. Şi a fost un salt în anul 1890, când ea a început să vorbească. Învăţătoarea i-a luat degetul şi i l-a pus sub limba ei ca să-şi dea seama cum poate pronunţa literele alfabetului. Apoi trecu la cuvinte uşoare, scurte şi după aceea la cele mai grele. Ea a fost a doua persoană în lume care fără auz şi fără văz, a învăţat să vorbească.


La 12 ani, Helen Keller şi-a anunţat părinţii şi învăţătoarea că vrea să facă studii universitare. În anul 1900 a intrat la facultate şi după patru ani a primit în mână diploma că şi-a terminat studiile “cum laude”. Datorită sârguinţei sale, a învăţat să citească în limbajul Braille în limbile Engleză, Franceză, Greacă, Germană şi Latină. În anul 1904, la vârsta de 24 de ani, Helen Keller a absolvit Colegiul Redcliff, devenind prima persoană surdo-mută absolventă a unei instituţii superioare de învăţământ. Ea s-a dedicat mult scrisului şi mergea la anumite întruniri mari şi ţinea conferinţe. Era uimitor cum din fetiţa mută de altădată a ajuns o distinsă vorbitoare. A călătorit pentru a ţine conferinţe în Anglia, Franţa, Italia, Grecia şi Japonia. Helen Keller a luptat pentru drepturile muncitorilor, a contribuit la deschiderea mai multor spitale şi centre de prevenire a orbirii, care activează în numeroase ţări ale lumii.


Helen Keller avea o frumoasă bibliotecă. Pereţii biroului ei, de jur împrejur erau plini de cărţi. Dar cea mai preţuită carte a ei a fost Biblia. O citea şi ziua şi noaptea căci, ea nu avea nevoie de lumină. Cunoştea capitole întregi pe din afară.


Ea a fost o bună credincioasă. Odată stând de vorbă cu cântăreţul Philip Brooks i-a spus că totdeauna ea a fost convinsă că există Dumnezeu, dar că ea nu i-a ştiut numele. Studierea Bibliei pentru ea a fost o adevărată desfătare. Biblia ei în Braille avea pagini întregi cu literele în relief tocite de degetele ei. Odată a zis: “Eu mulţumesc lui Dumnezeu pentru handicapurile mele, căci prin ele m-am găsit pe mine, mi-am găsit lucrul meu şi pe Dumnezeul meu”.


Celor ce o deplângeau că e nenorocită fiindcă nu vedea şi nu auzea, ea le-a răspuns: “Cele mai bune şi mai frumoase lucruri din lume nu pot fi văzute, nici auzite, ci trebuie numai simţite în inimă... Am mers alături de oameni ai căror ochi erau plini de lumină şi care cu toate acestea nu văd nimic în păduri, în mare, în cer, nimic pe străzile oraşelor, nimic în cărţi. Ce absurdă iluzie e acest fel de vedere! Mai bine să rătăceşti pentru totdeauna în noaptea veşnică a orbiei cu bun simţ, cu sensibilitate şi inteligenţă, decât să te mulţumeşti numai cu actul simplu de a vedea”.



“Destinul fiecăruia este călăuzit de o viaţă internă şi secretă; noi suntem susceptibili de a fi buni, de a iubi, de a fi iubiţi, de a cerceta după mijloace care să ne facă să devenim mai înţelepţi; aceste forţe spirituale le posedăm şi noi ca şi ceilalţi copii ai lui Dumnezeu. De asemenea auzim şi noi tunetul şi vedem scăpărând fulgerele pe muntele Sinai, străbatem şi noi pustiul fără drum, care se va bucura sub paşii noştri şi va înflori ca trandafirul; mergem şi noi spre pământul făgăduit, pentru a stăpâni comorile spiritului şi invizibila continuitate a vieţii şi a naturii”.


“Ei mi-au luat ceea ce ar fi trebuit să fie văzul meu.
(Dar mi-aduc aminte de Paradisul lui Milton)
“Ei mi-au luat ceea ce trebuia să fie auzul meu.
(Beethoven a venit şi mi-a şters lacrimile mele)
“Ei mi-au luat ceea ce trebuia să fie graiul meu.
(Dar am vorbit cu Dumnezeu când am fost tânără)
“El nu-i va lăsa să-mi ia sufletul
Posedând aceasta, eu încă posed totul”.

Prin strădania ei, prin lecturile ei şi prin scrisul ei, ea a fost o pricină de inspiraţie, o binecuvântare pentru mulţi. Ea rămâne în istorie ca persoană unică care, prin harul lui Dumnezeu, cu minimul ce-l avea a dat maximul de randament.


Helen Keller a trecut în veşnicie la 1 iunie 1968 în vârstă de 88 ani.

Preluat:
http://www.theophilos.3x.ro/Biblioteca/Carti/ONLINE/Lumini%20peste%20veacuri/I.27.%20Helen%20Keller.html

Helen Keller despre… …optimism: „Ţine-ţi chipul în soare şi nu vei vedea umbra.”…suferinţă: „Desi lumea este plina de suferinta exista in acelasi timp si capacitatea de a trece peste aceasta.”…optimism: „Când o uşă a fericirii se închide, o alta se deschide; dar deseori ne uităm atât de mult la uşa închisă că nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi.”…viaţă: „Viata este fie o aventura îndrăzneaţă fie nimic. Nu exista siguranţa in natura si nimeni nu a experimentat tot. Evitarea pericolului nu este, pe termen lung, mai sigura decât expunerea.”… cunoaştere: „Cunoaşterea este fericire, fiindcă doar prin cunoaşterea cuprinzătoare şi profundă eşti în stare să deosebeşti adevărul de minciună, lucrurile măreţe de cele de factură joasă.”

Despre HELLEN KELLER ...

- a invatat sa citeasca in limbajul Braille in limbile engleza, franceza, greaca, latina si germana;
- a luptat pt drepturile negrilor si a celor asupriti;
-a fost membra a Partidului Socialist American;
- a contribuit la deschiderea de spitale si centre de prevenire a orbirii din numeroase tari ale lumii (a calatorit in 39 de tari...va dati seama...a mers in atatea tari si a fost ca si cum nici nu ar fi mers...nu a vazut nimic...nu a auzit nimic...a actionat in tacere pt viitorul celorlalti);
- la varsta de 24 de ani a absolvit Colegiu Radcliffe, devenind prima persoana surdo-muta absolventa a unei institutii superioare de invatamant;
-a obtinut titlul de doctor de onoare la universitatea din Harvard;
-a scris carti: Calea mea din intuneric, Invatatoarea si prietena mea Anne Sullivan, Lumea mea, Religia mea, Optimismus, Istoria vietii mele (scrisa la varsta de 22 de ani)
-s-a facut si un film care se numeste The miracle worker dupa cartea Istoria vietii mele;
-a fost prietena cu Alexander Graham Bell, Charlie Chaplin, Mark Twain;
-a cunoscut fiecare presedinte de la Grover Cleveland pana la Lyndon B. Johnson, adica: Grover Cleveland, Benjamin Harrison, William McKinley, Theodore Roosevelt, William Howard Taft, Woodrow Wilson, Warren G. Harding, Calvin Coolidge, Franklin Delano Roosevelt, Herbert Hoover, Harry S. Truman, Dwight D. Eisenhower, John F. Kennedy, Lyndon B. Johnson;