Să sfătuieşti cu blândeţe, nu ca şi cum ai ordona, să ai smerita cugetare!


"De ce spun Sfintii Parinti asa, ca sa-i socotesti pe cei din jurul tau sfinti? Ca sa te faci tu sfant. Ca daca pe dansii ii socotesti sfinti, tu te-ai sme­rit cu asta. Şi daca te-ai smerit, te-ai facut sfant. Caci dupa toate invata­turile si toate hotararile, inaintea lui Dumnezeu cea mai mare faradelege este inaltarea mintii". - Parinte, vin pe la manastiri credinciosi, mireni, si ne spun ca au foarte multe esecuri in actiunile lor, ba nu reusesc in ce-si propun, si intreaba oare care e cauza?


- Vedeti, Sfintia Voastra, cum este chestiunea... La cel care a zis „Doamne, ajuta-mi!", intr-aceeasi secunda Dumnezeu este acolo ca sa-i ajute. Dar dorintele noastre nu sunt toate bune. Şi fiindca dorintele pe care le avem merg spre rau, spre darama­rea sufletului nostru, atuncea Dumnezeu intarzie cu ajutorul. Dar se poate intampla sa nu-ti ajute, pentru binele sufletului tau!


Cand cerem ceva, si cerinta noastra este dupa voia lui Dumnezeu, si El, ca Dumnezeu, stie ca dupa ce-ti va indeplini dorinta ai sa te tii de cuvant si ai sa fii aproape de Dumnezeu, tot atuncea te ajuta. Ca numai la Dumnezeu nu este viclesug, numai la Dumnezeu esste bunatate. Dar vezi ca Dumnezeu, cand cerem ceva pentru daramarea noastra, nu ne da. De ce? Fiindca ne iubeste.


- Deci probabil ca nici cererea nu e buna intot­deauna sau poate ca uneori e si rugaciunea putina.


- „Neincetat va rugati"! Sigur, Biserica are fel de fel de rugaciuuni pentru indeplinirea dorintelor. Dar in fiecare din noi, ca persoane, in sufletul si in cugetul nostru se poate instala o rugaciune destul de mica, dar foarte puternica: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pa­catosul". Şi daca la fiecare respiratie zici „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul", scoti afara pacatele din cuge­tele si ideile tale, si se salasluieste Iisus Hristos in inima.


- Parinte, dansii care sunt aici, impreuna cu noi, au functii de raspundere si sunt foarte ocupati. Foarte, foarte ocupati. Ce le-ati recomanda? Ar trebui si dansii sa aiba un program de rugaciune?


- Sigur ca da. Ca crestin trebuie sa ai. Nu poti cum e in manastiri si cum sunt calugarii, dar ca crestin, se poate lucrul asta sa nu te rogi? Cel pu­tin Paraclisul Maicii Domnului sa-l citesti cand ai ajuns seara acasa sau inainte de a te culca ca sa te odihnesti. Bineinteles ca, daca n-ai ocupatie multa, atuncea Pavecernita, seara, e foarte bine s-o citesti. Fiecare dintne noi, crestinii, sa citim Pavecernita. Acolo sunt si rugaciunile Maicii Domnului, e o ruga­ciune foarte, foarte folositoare si foarte ajutatoare.


Nu sa te scoli dimineata, ti-ai facut cruce, nu ti-ai facut, „hai, degrab, ma duc la servici". Intai sa cerem ajutorul lui Dumnezeu, sa cerem prin ruga­ciune ca sa fie Dumnezeu cu noi. Dar daca tu nu te gandesti la Dumnezeu atuncea ce-ai facut? N-ai facut nimica. Ca spune Insusi Mantuitorul: „Fara de Mine nu puteti face nimic."


Ei, fiindca nu putem face nimic fara Dumnezeu, sa apelam la bunatatea Lui. Nu putem face mult, mult, mult; cat de putin, dar sa nu fim nepasatori, si atuncea Dumnezeu e cu noi. Dar ca crestin, tre­buie sa ai, asa, o oranduiala, familia trebuie sa aiba o ora de rugaciune. Seara o ora de rugaciune, di­mineata inainte de a pleca alta ora de rugaciune, si atunci ajuta harul Sfantului Duh, ajuta. Totu-i sa nu fim nepasatori, ca asta-i primejdie mare.


- Parinte, si cu cei care gresesc de multe ori ce fa­cem? Ca in functiile noastre iertam o data, iertam de doua ori, dar vorbim de greseli de-astea pamantesti, bineinteles. Mai dam si afara daca gresesc prea mult.


- Vedeti, ce-a zis Mantuitorul, de cate ori sa ier­tam? Nu de sapte ori; de saptezeci de ori cate sapte sa iertam. Vedeti? Daca am ierta numai de sapte ori... Omul greseste de sute de ori pe zi, de aceea spune insusi Mantuitorul ca, ori de cate ori greseste omul si se intoarce si zice „Doamne, ma rog, iarta-ma ca am gresit", sa fie iertat.


Ca omul nu e el vinovat intru toate. El e vino­vat fiindca a instalat in cugetul si in toate ideile lui pacatul, adica soptiturile Satanei, e vinovat fiindca toate pacatele pe care le stim ca-s pacate, le facem. Dar de vina-s soptiturile vrajmasului...


Bunatatea lui Dumnezeu ne ajuta ori de cate ori am alerga la El si am striga: „Doamne, ma rog, ajuta-ma!" Intr-aceeasi secunda vine harul Sfantului Duh si ti-ajuta. Dar sa cerem, cum ne spun Sfintii Parinti, cu smerita cugetare. Sa ne socotim inaintea lui Dumnezeu ca suntem pacatosi, ca nu suntem vrednici de ajutor: „Da-mi, Doamne, Tu care Te-ai pogorat din Sfanta Treime si ai luat trup omenesc ca sa ne scoti de la cel rau, ma rog, ajuta-mi". Cu sme­rita cugetare nu este cu putinta sa n-ajute Dumne­zeu, sub nici un motiv.


Dar suntem asa, indiferenti: „Eh, Doamne, ajuta-ma. Eh!... Daca vrei, sa ma ajuti. Daca nu, nu-i nimic." Nu! Sa ne socotim, dupa cum si sun­tem, nevrednici. Ca vezi ce zice Domnul: „Fiti sfinti, ca Eu sfant sunt." Dar uite, noi gresim vesnic, de aceea nu putem niciodata sa pretindem ca suntem vrednici sa ne ajute. Nu, ca totdeauna calcam voile lui Dumnezeu, vrand-nevrand. Ş-asa ca, daca ce­rem cu blandete, cu smerita cugetare ajutorul Dom­nului, intr-aceasi secunda harul Sfantului Duh ne ajuta. Eh!... Dumnezeu sa ne fie intr-ajutor.


Sa ne osarduim, ca suntem in lumea asta asa cum este astazi, da' cat putem, sa nu fim nepasatori fata de adevar, ca atunci e cea mai mare primejdie. Nu putem face intocmai cum ne sfatuieste Biserica, cum ne sfatuiesc Sfintii Parinti, cum ne sfatuiesc Sfintele Carti. Eh, nu putem intocmai, da' sa nu fim nepasatori, sa recunoastem ca da, in adevar, eu tre­buia sa fac lucrul acela astazi, si nu l-am facut.


De aceea spun asa Sfintii Parinti: omul, cand ajunge seara si se culca pe patul lui, sa se gandeas­ca ce a facut in ziua aceea, ce bunatate a facut sau ce rautate a facut pe care nu trebuia sa o faca, unde m-am dus si ce am vorbit sau ce-a trebuit sa fac si nu m-am dus? Cate metanii trebuia sa fac eu astazi, ca puteam sa fac 50, 100, cutare, si n-am facut de­cat numai doua, trei?


Adica, sa fie asa ca un fel de marturisire ina­intea lui Dumnezeu, inaintea cugetului Lui, ca prin asta sa ne putem intari in adevar, ca adevarul este Biserica. Da' daca am mancat, am baut, cutare, eh!... Nu! M-am dus la cutare prieten, ce am vorbit acolo? In loc sa vorbim ceva de pace, uite, am cleve­tit. Vezi? Uite, sa-mi ajute Dumnezeu sa nu mai fac lucrul asta. Sau trebuia sa ma duc in cutare loc sa-l ajut pe prietenul cela, ca uite, avea nevoie, sau sa-i dau un ajutor, si nu m-am dus. Şi asta vine asa, ca un fel de spovedanie a cugetului tau, ca sa-ti poti indrepta drumul vietii. Vezi, Sfintii Parinti numai cele bune ne-au invatat. Trebuie sa ne osarduim si noi cat putem, si Dumnezeu e cu noi.


- Cand sfatuim pe cineva sa se indrepte, cum pu­tem sa facem aceasta in duh de umilinta?


- Sa nu ne departam de sfaturile Sfintilor Parinti, da' totdeauna cand sfatuiesti pe cineva trebuie sa ai smerita cugetare tu insuti. Tu insuti care propovaduiesti sa ai smerita cugetare. Şi, cum a devenit lumea acuma, sa nu sfatuiesti ca si cum ai ordona. Nu te asculta astazi omenirea, fie cat de credincioa­sa, cat de apropiata de Dumnezeu, cand ii spui ca si cum i-ai ordona. La sigur ca nu te asculta intru nimic. Te gaseste pe tine vinovat.


De aceea, Sfintii Parinti ne sfatuiesc ca toata fapta cea buna trebuie s-o arati tu ca o ai, acela care o propovaduiesti. Şi chiar daca nu o ai, tu sa-l indrumi pe acela care are nevoie de sfat ca si cum te-ai sfatui cu el, nu ca si cum i-ai ordona.


Bineinteles, i-arati si hotararile Sfintilor Parinti care ne spun ca daca nu facem ce trebuie ne ducem in iad, s-a terminat, dar mai mult sa-l sfatuiesti ca uite, asa ne scriu Sfintii Parinti, asa ne invata in­susi Mantuitorul; asa sa-l sfatuiesti ca singur sa-si agoniseasca in sufletul si in inima lui plecarea spre adevar.


Ca nu-i altceva intelepciunea lumii acesteia decat o lupta titanica ca sa-l departeze pe om de adevar, sa mearga dupa legile lumii acesteia. Toata intelepciunea lumii acesteia dusmanie este inaintea lui Dumnezeu, ca ea cauta in asa fel ca sa nu se mai inchine lui Dumnezeu.


Şi putem lua exemplu vazand tineretul nostru. Se duce si face mai multe facultati. De-acuma cand se intoarce inapoi acasa si parintii lui sunt in­feriori cu studiile si-l invata ceva de Biserica, „c-asa ne invata Biserica, c-asa ne sfatuiesc duhovnicii", ce zice tanarul? „Ia lasa-ma, mama, tata, lasa, ca atatia ani de zile mi s-au ros coatele de banca stu­diind. Aceia, saracii de care ziceti, au fost candva". Auzi, dumneata, ce raspuns da? Ca el, acuma, stie toate, c-a invatat multi ani, si-a invatat, da' ce-a invatat? A invatat cum sa mearga dupa viata lumii acesteia trecatoare.


Dar in lumea aceasta este stapan ispititorul. Insusi Mantuitorul, cand a fost ispitit, a zis: „Iata vine stapanitorul lumii acesteia si intru Mine nu afla nimic". Vezi, omenirea este in stapanirea Sa­tanei. De aceea el n-are voie de la Dumnezeu sa-si foloseasca toata puterea, fiindca ar distruge desavarsit omenirea cu rautatea lui. Da' face rabdare, si noi insine, omenirea intreaga, se pleaca satanei.


Omului ii place conducerea actuala a omenirii, care face toate voile omului, se pleaca ei si se de­parteaza de Dumnezeu fara sa observe. De aceea, cel ce va dobandi din nevrednic vrednic, zice Sfanta Scriptura, ca gura lui Hristos se va chema. Da' ca sa dobandesti pe un nevrednic iti trebuie multa, multa rabdare si multa blandete, ca sa il convingi sa dez­radacineze din inima si din sufletul lui patimile care il distrug.


- Parinte Dionisie, cum sa primim ocara, cand nu putem s-o primim ca lauda?


- Hehe!... Ca sa primim ocara ca lauda, aceea se cheama ca suntem oameni duhovnicesti. Toti Sfintii Parinti spun ca daca primim ocara ca lauda sun­tem apropiati de Dumnezeu, si asa ar trebui s-o pri­mim, ca numai atuncea poate omul sa fie apropiat de Dumnezeu, cand primeste ocara ca lauda. Vezi? „Smeritu-m-am si m-am mantuit".


Toti sfintii cei mari s-au smerit inaintea tutu­rora. Atata se smereau unii, ca ziceau: .„Sunt mai rau ca orice om". Pe toti din jurul lor ii socoteau sfinti. Chiar daca vedeau ca cineva face vreo greseala, nu se gandeau la asta. Ziceau: „A facut greseala aceasta, dar el, inaintea lui Dumnezeu este mai bun ca mine, mai sfant. Ca el noaptea s-a sculat si s-a inchinat lui Dumnezeu, cu smerita cugetare, si l-a iertat Dumnezeu, dar eu care am gandit rau" – fara sa cleveteasca – „numai daca am gandit rau si am sa fiu judecat de la Dumnezeu".


Vezi? Sub nici un motiv nu ne permite Dumne­zeu sa judecam pe altul, ca atunci intr-aceasi osan­da cadem.


- De ce cadem uneori in tendinta de a ne compara cu altii? Uneori ne linistim constiinta privind pe altul ca fiind strain de constiinta. De ce?


- Fiindca-i rautate in sufletul nostru. Daca-l vezi pe acela ca a cazut, tu esti obligat de Dumnezeu sa-l ajuti sa fie la locul lui. Adica, cum am mai zis, ca „cel ce va scoate din nevrednic vrednic, ca gura lui Hristos se va chema". Ca nu-i usor ca sa indrepti pe cineva care e nevrednic si departat de Dumnezeu si departat de toate harurile Sfantului Duh, tu sfatuindu-l cu blandete, nu ca si cum i-ai ordona... Sa-l sfatuiesti, ca daca i-ai spune ca si cum i-ai ordona, nu mai sunt oameni sa accepte... Nu, ca sunt, dar adica vorbim, fiindca vedem ca omenirea sub nici un motiv nu se inclina spre smerenie. Toti cu nasu-n sus. Ş-asa ca, cu mare delicatete trebuie sa povatuiesti pe cineva ca sa poti scoate vrednic din nevrednic.


Lucrul cel mai binecuvantat este cand omul are smerita cugetare, fiindca atuncea vine pacea sufletului. Ei, ce mai vorba? Vine pacea sufletului si bucuria duhovniceasca, fiindca orice s-ar intampla tu ai arma cea mai puternica, smerita cugetare. Ca tu zici: „Eu sunt mai pacatos decat asta", pe care il vezi pacatuind in fata ta. „Vai de mine, dar eu sunt mult mai rau ca el. Mult mai rau. Ce sa ma fac?"


Ei, da' sa nu zici numai cu gura. Sa zici asa cum a zis Sfantul Ioan Damaschin in Bogorodicina[1], daca ai observat: „Doamne, mantuieste-ma pe mine pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale, ca sunt mai pacatos decat orice om de pe fata pamantului ". Dar nu o zicea numai ca sa fie zis. Asa credea el in sufletul lui, in mintea lui si in inima lui, cu covarsire. Vezi, de aceea l-a ridicat Dumnezeu la atata inaltime a bunatatilor. Eh, da' tu ce spui in sinea ta? „Ei", zic asa, „da' nu-s mai pacatos ca toti oamenii". Vezi? Nu! Ceea ce zici sa crezi si sa te convingi ca asa-i.


De aceea a inceput Sfantul Ioan Damaschin a capata bunatatile de pe lumea asta. El, care era conducatorul Damascului, a ajuns de s-a dus sa se faca calugar, si staretul l-a trimis cu cosnitele sa le vanda: „Frate, sa te duci in Damasc, ca acolo oamenii cumpara aiestea si o sa iei mai multi bani. Da' sa le dai uite asa. Pentru fiecare cosnita atata sa ceri. Nu mai mult, nu mai putin. Atata sa ceri, ca uite, ne trebuieste la manastire."


Şi el n-a zis: „Mai, parinte, dar nu socoti ca eu am fost conducatorul Damascului, si acuma sa ma duc cu cosnitele?" Ca asa zic cei de astazi... N-a zis nimica, a luat cosnitele si s-a dus, s-a pus acolo in piata, dar el cat cerea nimenea nu-i dadea, nici un ban. „E prea scump, mai baiete, da' ce faci, parin­te?". Dar un prieten de-a lui l-a cunoscut, ca el a fost mare la conducere, acolo: „Parinte, cum dai co­surile? – Uite, asa mi-a spus parintele staret ca asa, atata". Da' el a scos banii si i le-a cumparat pe toate. Aceluia nu-i trebuiau cosnitele, dar i-a fost mila de el, ca zicea: „Uite, mai, cata smerenie".


Şi a luat banii si s-a dus la manastire, si s-a mirat si staretul. Vezi, adevarata smerenie, unde gasesti asa acuma? De aceea Maica Domnului i-a dat mana aceea pe care i-a lipit-o la loc, cu aceea se ducea si curata wc-urile de la manastire. Vezi ce lucru infricosat? Nu faci nimica fara smerenie. Nu zicea: „Pfu, eu, cu mainile astea, pentru care a dat blagoslovenie Dumnezeu, sa curat wc-urile?" Pai da, vezi? Ca aceea-i mandrie. De aceea l-a pus sa cure­te, ca el era cantaret mare, om cu dar, si un parinte i-a spus sa faca un tropar, el nu avea blagoslovenie, dar i-a facut troparul acela si a auzit staretul. Adi­ca nu staretul, ca vezi ca staretul, egumenul, cand venea un tanar, il dadea pe seama unui batran, si acela avea grija sa-l conduca. Şi acela, batranul, pentru neascultare l-a trimis sa curete wc-urile si el s-a dus. Mare lucru. Eh, stim destul de bine cum trebuie sa urmam, dar uite, degeaba stim, daca nu folosim ceea ce vorbim. Dar mila Domnului la toata lumea. Mila Domnului!


- Care sunt armele mai eficace ca sa lupti cu man­dria si pentru ca intre oameni mandri sa poti sa faci pace?


- Totdeauna poti indrepta pe aproapele, dar cand vorbesti cu blandete, ca si cum i-ai da si lui dreptul... Şi incet, incet, incet ne formeaza bunul Parinte Ceresc, prin harul Sfantului Duh, si se indreapta omul.


- Şi cand te lupti ca sa te poti smeri, ca sa scapi de mandrie, cum sa te rogi sau ce-i important sa faci mai intai?


- Sa te lupti din rasputeri ca sa instalezi in sufle­tul si in inima ta smerita cugetare. Numai asa poti sa dobori mandria.


- Şi lupta asta cum o lupti?


- Cerand ajutorul Domnului si din buna vointa a ta sa arati ca esti barbat. Şi daca arati ca ai barba­tie in tine ceri si ajutorul bunului Parinte Ceresc, si incet, incet, incet poti sa pui temelia tuturor faptelor celor bune, smerita cugetare.


- Ştiti ca asta-i o lupta mai mare acuma, si pentru mine si pentru toti cunoscutii - inegalitatea [inconsecventa, n.n.] in dori­rea dupa lucrurile duhovnicesti. Adica acuma parca ai un pic de ravna mai mare si apoi mult timp te lupti numai sa mergi la biserica, deci te obligi sa le faci pe toate, sa citesti rugaciunea, dar simti ca parca esti tare rece. Cum ar fi mai eficace sa lupti cu treaba asta? Asta te demoralizeaza cel mai mult.


- Oricum ai vedea ca esti, oricat de rece ai fi, sa te osarduiesti. N-ai evlavie adevarata cand te duci la biserica, „dar am sa ma duc". Azi ducandu-ma, maine ducandu-ma, pogoara harul Sfantului Duh bunatate, si te indrepti. Da' daca vezi ca iesi din biserica fara folos, azi fara folos, maine fara folos, poimaine la fel, pe urma zici: „Ei, da' ce sa mai duc, ca vad ca asa cum ma duc, tot asa vin". Ş-apoi ispititorul te departeaza si atuncea primejdia-i mai mare. „Intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre", vezi? Faci rabdare. Ca oricat de nebagator de seama oi fi, da' sunt in biserica, sunt in corabia lui Noe si asa ca tot am speranta ca n-o sa ma inec. Daca nu te duci deloc atuncea primejdia-i mai mare.


Pr. Dionisie de la Colciu


www.razbointrucuvant.ro