Naiv este cel ce crede că va putea urma lui Hristos, fără lacrimi

"Prin plans fierbinte se curata mintea noastra de chipuri patimase. Printr-insul se pogoara in sufletul nostru barbatia cea duhovniceasca si omul se pune mai presus de inspaimantari si de frici. Cu cat mai adanc plansul nostru de pocainta, cu atat mai temeinic ne slobozim de un intreg sir de nevoi aparent firesti, de astfel de patimi nimicitoare precum mandria si mania. Inlauntru se salasluieste bucuria, pana atunci necunoscuta, a slobozeniei".

Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia (Mt. 5:4). "Iata imi vad inima intr-o lupta: Cum voi vorbi despre sfantul plans contemporanilor mei? Stiu ca ei vor socoti o rusine ca un om in toata firea sa planga pentru orice pricina.

Da, cu adevarat, este rusinos a plange, dar numai atunci cand este vorba de lucruri trecatoare: de cariera, de avere, de privilegii sau de starea sociala, de sanatate si altele asemenea lor. Insa plansul despre care vom vorbi atinge legatura noastra cu vecinicul Dumnezeu: el apartine unui alt plan al fiintei. El izvoraste atunci cand se atinge de noi Duhul lui Dumnezeu. Acesta ne-a cercetat... inima ni s-a umplut de dragostea cea nestricacioasa iar mintea a cutremurat-o cu o noua viziune... El ne-a rapit duhul in taramul fiintarii nefacute. Focul rugaciunii din Ghethsimani – impreuna-patimirea cu intreaga zidire in suferinta - s-a apropiat de faptura noastra firava, iar aceasta s-a daruit deplin stapanirii Iubirii care a cercetat-o. Cu un astfel de plans au plans Apostolii si Parintii nostri, primind cereasca binecuvantare. Acest foc a fost aruncat pe pamantul inimii noastre de insusi Hristos (cf. Lc. 12:49; 22:44 si 24:32).

Foarte rar se revarsa peste noi sfanta putere a Dragostei ce izvoraste de la Dumnezeu intr-o astfel de masura: cu neputinta este firii noastre, in starea ei de fata, a purta aceasta flacara. De obicei renasterea noastra incepe cu ivirea Luminii Nezidite care ne dezvaluie viziunea tainei despartirii noastre de Dumnezeu, iar inima, in afara de plans – nu are alt mijloc de a-si exprima umilinta, adica iubirea sa indurerata inaintea lui Dumnezeu.

Naiv este cel ce crede ca va putea strabate calea, urmand lui Hristos, fara lacrimi. Ia o nuca uscata, pune-o sub o presa puternica, si vei vedea cum curge din ea untdelemnul. Ceva asemanator se intampla cu inima noastra atunci cand focul nevazut al cuvantului lui Dumnezeu o parjoleste din toate partile. Impietritu-s-a inima noastra in egoismul ei de fiara si, ce este mai rau, in spasmul mandriei sale. Dar cu adevarat exista un astfel de Foc (cf. Lc. 12:49) in stare sa topeasca pana si metalele cele mai tari, si pietrele.

Cela ce niciodata de-a lungul vietii sale nu a cercat apropierea acestui Foc pana la sine, nu va intelege despre ce este vorba aci. Primul cuvant al propovaduirii evanghelice: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia Cerurilor" (Mt. 4:17), ne cheama la o schimbare radicala a intregii noastre vieti. Aceasta schimbare este cu putinta nu altfel decat prin contopirea doririi noastre infocate cu lucrarea Focului ceresc care ne inmoaie inima, si odata inmuiata, se faureste din nou sub loviturile unui puternic ciocan.

Plansul duhovnicesc, prin firea sa, este cu totul altul decat plansul sufletesc. El tine de o neintrerupta gandire la Dumnezeu si de o dureroasa intristare pentru despartirea de El. Plansul sufletesc, patimas, ucide trupul, ii stinge vioiciunea, atunci cand cel duhovnicesc curata omul de patimi purtatoare de moarte si prin aceasta il invie pe de-a-ntregul. Prin plans fierbinte se curata mintea noastra de chipuri patimase. Printr-insul se pogoara in sufletul nostru barbatia cea duhovniceasca si omul se pune mai presus de inspaimantari si de frici. Cu cat mai adanc plansul nostru de pocainta, cu atat mai temeinic ne slobozim de un intreg sir de nevoi aparent firesti, de astfel de patimi nimicitoare precum mandria si mania. Inlauntru se salasluieste bucuria, pana atunci necunoscuta, a slobozeniei.

A crede ca preschimbarea firii noastre, propovaduita de Evanghelie, este cu putinta fara plans – poate numai cel care nu a simtit niciodata puterea ucigasa ce o are pacatul asupra noastra. Din amar, in inceputurile pocaintei noastre, plansul se preschimba apoi in lacrimile bucuriei Iubirii Dumnezeiesti. Iar acesta este semnul ca rugaciunea noastra a fost auzita si ca prin lucrarea ei suntem purtati intr-o viata noua, de acum ne-stricacioasa.

Plansul duhovnicesc este un fenomen de ordin ceresc, incerc, dar nu-mi pot aminti – am plans eu oare vreodata dupa coacerea varstei mele? Si doar viata mea a coincis cu groaznicele evenimente ale veacului nostru. De multe ori m-am aflat nu numai in situatii grele, dar cu adevarat in primejdii de moarte. Cand insa, prin ivirea Luminii, eu am zarit adancul caderii mele, atunci a inceput un plans pe care nu-l puteam opri: era mai puternic decat mine in deznadejdea care ma atinsese. La inceput plangeam pentru mine insumi, ingrozit de propria cadere; mai tarziu – pentru oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu, cuprins de compatimire pentru nefericita lor stare a necunoasterii lui Dumnezeu. La Athos insa, si mai ales in pustie, in vremea Razboiului (al Doilea), amar plangeam pentru lume in intregul sau.

Multa vreme am purtat in minte: "infricosat lucru este a cadea in mainile Dumnezeului celui Viu" (Evr. 10:31). Si cumplit lucru este parasirea de catre Dumnezeu. In afara Dumnezeului Iubirii – totul este fara sens: sufletul se vede aruncat in intunerecul mortii (vezi 1 Cor. 13:1-3). Frica din pricina acestui intunerec este chinuitoare, pentru faptul ca el nu este numai in afara mea, ci se afla si inlauntrul meu. Cand insa Lumina Nefacuta ma slobozeste din iadul meu launtric, atunci de la mine se indeparteaza toata patima si inteleg ca Domnul cel Atotputernic ma poate face si pe mine domn, dupa chipul Domniei Sale: slobod de toata stapanirea straina, de neranit de orice rautate.

O data cu schimbarea starii mele launtrice se insotesc si schimbari in caracterul plansului. Uneori si inima si mintea traiesc o minunata liniste, iar lacrimile devin "dulci" din dragoste. Cand insa Duhul Domnului se indeparteaza de la mine si suflul vietii nemuritoare se stinge in mine, atunci o oarecare framantare si chiar o groaza patrund in inima. Rugaciunea lua forma unei deznadajduiri apasatoare si se intampla ca zaceam ceasuri intregi cu fata la pamant. Cuprins de neputinta, ma intindeam pe patul meu tare; lacrimile nu incetau sa curga, dar mintea tacea neputincioasa.

As fi dorit sa vorbesc despre aceste stari cat se poate de simplu, dar atunci s-ar fi ascuns de la cititor nestavilita putere a "starilor" care, fara tagada, depasesc masura omului, caci sant un dar de Sus.

"Duh este Dumnezeu, si cei ce se inchina Lui, in duh si in adevar trebuie a se inchina" (Io. 4:24). Cuvintele lui Hristos: "in duh si in adevar" este ingaduit a le intelege in doua sensuri: in "Duhul Adevarului, Carele de la Tatal purcede" (cf. Io. 15:26), si in duhul si adevarul proprii omului care se pocaieste (cf. 1Io. 1:8-10). Duhul Sfant se pogoara asupra omului, iar acesta, chipul lui Dumnezeu fiind, sub lucrarea Dumnezeiescului Adevar, insusi devine adevarat.

Unirea noastra fiintiala cu Dumnezeul Iubirii presupune contopirea a doua voiri: a lui Dumnezeu si a omului. Unirea insasi se savarseste in starea dragostei. Dumnezeu-Duhul Personal si omul-persoana se unesc intru una in Actul cel vecinic al Vietii Dumnezeiesti. Astfel cunoastem noi pe Dumnezeu.

A dobandi aceasta Dragoste este telul ultim al nevointei crestine. Atingerea lui se insoteste de o cale lunga si grea. Dar a cerca cercetarea lui Dumnezeu cu putere mare este cu putinta prin darul de Sus, in anumite momente cand sufletul, in avantul caintei pentru pacate, devine primitor Luminii ce se pogoara asupra lui de la Dumnezeu. Insa aceste prime cercetari inca nu constituie starea pe veci dobandita de catre cei mantuiti. Ele nu sunt decat "bogatia nedreapta" - "mamona nedreptatii", care ni se poate lua, din pricina necredinciosiei. Insa a pazi acest har, a ramane credincios in toate cele ce ne-a invatat, nu este cu putinta fara un adanc plans de ani de zile (cf. Lc. 16:9-12). Cine gandeste altfel, pe acela Parintii nostri nu l-ar incuviinta.

Iar noi ne straduim a ramane in predania sfintei vieti mostenite de la ei. Calea Domnului este astfel: El se arata omului care nefatarnic se pocaieste, iar omul primeste Dragostea Lui in Lumina Nezidita, in chip nevremelnic. Repetam tot mereu acelasi cuvant – Dragoste, insa ea cuprinde fiintial si intelepciunea cea mai presus de lume, si maretia netarmurita, cu nemasurata smerenie proprie ei, si frumusetea atotbiruitoare, si pacea adanca. Cercetand pe om, Dumnezeu prin insasi aceasta il face partas Fiintei Sale de nedescris prin cuvinte pamantesti. Ne cuprinde o singura dorire: astfel a dobandi Dragostea Dumnezeiasca pe care am cunoscut-o, incat sa devina firea noastra in veci neinstrainata.

Cand Dumnezeu vede ca de acum nimic in toata lumea nu mai poate din nou sa smulga sufletul de la Dragostea Sa (cf. Rom. 8:35-39), atunci incepe o perioada a incercarilor, este drept grele, dar fara de care ar ramane necunoscute adancurile chipurilor Fiintarii zidite si nezidite. "Aspra" este aceasta incercare: o sabie nevazuta te taie de la iubitul Dumnezeu, de la cea neapusa a Sa Lumina. Omul se afla lovit de moarte in toate planurile fiintarii sale. Nimic nu poate intelege: unde este pricina faptului ca acea "unire a dragostei", care paruse finala intr-o rugaciune asemenea celei din Ghethsimani, s-a preschimbat in iadul parasirii de catre Dumnezeu? Raspunsul acestei nedumeriri il aflam in al doisprezecelea capitol al Epistoliei catre Evrei, mai cu seama stihurile 26 pana la 29. Dar mai nainte si mai presus de toate avem "pilda" pe insusi Hristos: pe Golgotha, pironit pe cruce, El a intrebat pe Tatal: "De ce M-ai parasit?" – si indata: "Savarsitu-s-a; si plecand capul, si-au dat duhul" (Mt. 27:46; Io. 19:30).

Si astfel ne este descoperita Taina Dragostei lui Dumnezeu: deplinatatea desertarii premerge deplinatatii desavarsirii.

Dragostea, a carei flacara a aruncat-o Hristos in sufletul omului, are o uimitoare insusire: ea il povatuieste in adancuri si in inaltimi, nimanui altuia de patruns; ii da stapanire asupra a toata suferinta si chiar a mortii; il arunca de multe ori intr-o netarmurire de nedescris – unde se va afla "singur", chinuindu-se in tanjirea de a vedea din nou Lumina iubitului Dumnezeu.

Astfel este procesul curatirii firii noastre molipsite de iadul luciferic. Calea lui Hristos duce de la chipul relativ, vecinie clatinat al fiintarii, catre imparatia cea absoluta, neclatita. Duhului omului ii este propriu a se nelinisti atunci cand se vede taiat de la dragostea desavarsita a Tatalui – urmarea caderii. Chipul lui Dumnezeu – omul, cauta Bunul absolut, sfant, nestramutat. Si cine va putea descrie dragostea pentru El? Cine va afla cuvinte indestulate spre a infatisa macar o umbra a acelei dureri care cearca sufletul atunci cand se desparte de Dumnezeu?

Si nimic altceva decat numai sfanta dragoste va izvori lacrimi din inima crestinului. Scriptura zice ca Iisus, "...iubind pre ai Sai cari erau in lume, pana in sfarsit au iubit pre ei" (Io. 13:1). Si numai acest "pana in sfarsit" explica sudoarea Sa insangerata din Ghethsimani. Acolo unde dragoste nu este, lacrimi nu vor fi, chiar daca nevointa va lua forme extreme: meditatii staruitoare, posturi indelungate, conditii aspre de vietuire in indepartare de restul lumii. Astfel de pilde nu putine aflam si in Occidentul Crestin, si in Orientul necrestin.

Atunci cand duhul smerit ne stapaneste, lacrimile se revarsa din adancul inimii. Despre acest plans vorbeste Hristos: "Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia" (Mt. 5:3-4). Cu ce mangaiere? In cazul de fata – cu mangaierea ce purcede de la Duhul Sfant, pe Care Hristos L-a numit Mangaietorul; mangaiere nu de ordin psihologic sau fiziologic, ci fiintial, care tine de vecinicia Dumnezeiasca.

Daca acum ma voi abate de la imprejurarile de obste, theologice si ascetice, spre unele "amanunte" ale experientei de multe veacuri a nevoitorilor crestini, o voi face cat mai pe scurt cu putinta. Plansul duhovnicesc isi schimba caracterul potrivit starii in care nevoitorul petrece: sunt lacrimi dulci, din apropierea Dumnezeului Dragostei, care imbratiseaza intreg omul. Cel mai adesea insa se traieste plansul de mijloc, unde se amesteca bucuria si tristetea. La inceputul pocaintei precumpanesc lacrimile amare, nascute sau din constiinta propriei robii fata de patimile pacatoase, sau din pricina imputinarii harului simtit, sau amarei parasiri de Dumnezeu. Este cu putinta plansul impreuna-patimirii pentru omenire si chiar pentru intreaga faptura. Sub toate aceste chipuri, plansul duhovnicesc spala omul de toate intinaciunile care il covarsisera in viata zilnica, innoieste in el puterea nazuintei catre Pacea Dumnezeiasca. Plansul iubirii catre Dumnezeu il face intreg partas Iubitului Stapan: mintea, sufletul si chiar trupul – toate se contopesc intru una, intr-o miscare puternic impreunata catre Lumina cea Nezidita. Un astfel de plans rupe cercul stramt al fiintarii pamantesti, indrumand duhul omului catre sferele ceresti, slobozit de silnicia patimilor pacatoase; ne impartaseste experienta nepatimirii, sfintirea intregii noastre "alcatuiri".

Lipsa plansului, dupa invatatura Parintilor nostri este un semn ca rugaciunea noastra inca nu a atins prima sa treapta de inaltare catre Dumnezeu. Cu toate acestea, dupa ce s-au desertat lacrimile trupesti, poate fi data o alta rugaciune, fara cuvinte, ca un lin simtamant al harului Duhului Sfant inlauntrul nostru, cand pacea "carea covarseste toata mintea" (Flp. 4:7) umple inima. O astfel de contemplare subtire imbratiseaza omul de obicei dupa rugaciunea in care el a adus jertfa dragostei lui Dumnezeu pana la capat.

Plansul duhovnicesc este prisosul vietii ce creste furtunos din puterea iubirii, pe cand cel "sufletesc" omoara fiii pamantului. Pronia m-a adus sa traiesc intr-o tara unde din copilarie se invata a nu plange; unde plansul se dispretuieste ca nevrednic de omul civilizat. Nu se poate sa nu cinstesti aceasta cultura, dar nu se cade sa uitam ca ea tine de situatia in care picioarele ne sunt puternic lipite de scoarta pamantului. Nici parintii nevoitori nu plang pentru lipsa bunurilor pamantesti, dar totusi insista asupra neaparatei trebuinte a plansului duhovnicesc, fara de care nu se va inmuia inima impietrita in patimi, neputincioasa a iubi cu evanghelica iubire.

Mintea crestinului care plange este cu de-a-ntregul indreptata catre taramul veciniciei Dumnezeiesti. Caci numai despre aceasta este vorba in poruncile lui Hristos. Multe imprejurari de nesuportat celor ce traiesc viata banala a acestei lumi, pentru cel ce plange, precum zice porunca lui Dumnezeu, trec neobservate: saracia nu il infricoseaza, nu il injosesc jignirile si defaimarile din partea fiilor acestui veac, nici alte lovituri ale soartei vremelnice, caci nu numai mintea, ci si picioarele ii sunt ridicate cu mult deasupra pamantului. El compatimeste cu semenii, se intristeaza pentru ei inaintea lui Dumnezeu, insa nu le impartaseste interesele, fiind insuflat in nazuinta sa catre Adevarul cel nestramutat.

Plansul cu adevarat duhovnicesc este urmarea lucrarii Duhului Sfant. Impreuna cu el se pogoara asupra noastra Lumina cea Nezidita. Inima, iar mai apoi si mintea, dobandesc in sine puterea de a cuprinde intreaga omenire, de a iubi intreaga faptura. Plansul duhovnicesc nu este fara tel: el este indreptat catre Dumnezeu, si in Dumnezeu petrecand omul, in rugaciunea pentru omenire, cu lacrimi compatimeste lumea intreaga. Parintii sfatuiesc a ocroti acest dar prin paza poruncilor, pentru a nu scarbi Duhul Sfant cu vreun pacat oarecare, insa nu este cu putinta a-l "cultiva", caci el nu se cuprinde in hotarele firii noastre zidite: este un har, iar harul lui Dumnezeu nu sta sub obladuirea noastra.

Se intampla ca lacrimile dragostei sa se dea din belsug si sa curga siroaie. Dar in perioadele parasirii de catre Dumnezeu totul inlauntrul nostru se usuca, si doar de se va aduna in ochiul nostru vreo picatura, asemenea unei picaturi de sange fierbinte dintr-o inima ranita. Cela ce nu a cercat asupra sa lucrarea Focului de Sus (Lc. 12:49), acela nu va intelege cele spuse.

Iarasi indraznesc sa amintesc ca nevoitorii stau in fata judecatii lui Dumnezeu cu frica: vorba este nu despre lucruri grabnic trecatoare, ci despre vecinicia – sau in Lumina Fetei Celui Preainalt, sau in "intunerecul cel mai dinafara" (Mt. 25:30). In vartutea celor spuse, ei devin nesimtitori fata de situatia lor pamanteasca: mintea le este in Dumnezeu, iar cand se pogoara "mangaierea" de la Parintele luminilor, atunci cel ce plange, usor iarta toate nedreptatile suferite, caci duhul ii este inaltat de la pamant la cer, si in Duhul Sfant el devine in stare a iubi pana si pe vrajmasi.

Unul din Staretii de la Athos, in cuvantarile sale despre rugaciune vorbea despre felurimea plansului, judecand dupa lucrarea fiecaruia asupra omului. El a socotit pana la douasprezece feluri de plans. Si eu, ca si toti ceilalti, am cunoscut feluritele chipuri ale plansului de-a lungul a multor ani ai pocaintei mele deznadajduite, dar nu mi-a venit niciodata gandul sa le numar.

"Si acum, zice Domnul Dumnezeul nostru: intoarceti-va la Mine din toata inima voastra, cu post, cu plangere si cu tanguire" (Ioil 2:12). "Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia" - zis-a Domnul pentru toate veacurile. Ba chiar El insusi, "in zilele trupului Sau, cu strigare tare si cu lacrami, cereri si rugaciuni a adus catre Cela ce putea sa mantuiasca pre El din moarte, si S-a auzit pentru buna-cucernicie" (cf. Evr. 5:7). Si tuturor, si fiecaruia ce nazuieste catre Dumnezeiasca vecinicie, sta inainte anume aceasta cale: "cu strigare tare si cu lacrami", pentru a se mantui de moartea ce ne tine legati – pacatul".

Arhimandritul Sofronie, "Vom vedea pe Dumnezeu precum este"

www.razbointrucuvant.ro